Patrick Ouriaghli coordonează Ateliere fără Frontiere din România, organizație care a reușit să ofere un loc de muncă pentru sute de persoane defavorizate și a integrat pe piașa muncii zeci de oameni din categorii vulnerabile. Asta în timp ce reciclează componente IT și donează calculatoare reciclate către școli. Modelul atelierelor vine din Franța, aceeași țară din care provine și Patrick. El locuiește deja de șapte ani aici împreună cu soția româncă și cei doi copii și apreciează autenticitatea oamenilor de aici și mai ales că au capacitatea de lucra împreună și după ce se ceartă. Nu-i place, în schimb, atitudinea “asta e, așa sunt românii, nu se vor schimba niciodată”. Patrick ne-a oferit un interviu despre integrarea lui în București și comunitatea de francezi din capitala României.

Unde te-ai născut, unde ai mers la școală?

M-am născut la Nice, în Franța. Am copilărit în Maroc, la Casablanca, unde am mers la școala franceză. Liceul l-am făcut la Nice și apoi studiile superioare la Paris, la școala superioară de comerț (ESCP).

Care și cum a fost prima “întâlnire” cu Bucureștiul?

Am venit pentru prima dată la București la începutul primăverii 2008, în vizită la prietena mea. Veneam direct din Rabat, Maroc. Șocul termic, multe mașini și puțini oameni în străzi, blocurile gri, cablurile și anunțurile publicitare peste tot. Nu am fost sedus imediat de oraș. În schimb, am întâlnit de la început oameni deschiși și primitori și mi-a plăcut autenticitatea, faptul că trecerea timpului și schimbările de epocă sunt vizibilepe pereții orașului. De exemplu, clădirile vechi în paragină spun prosperitate și decadență economică, blocurile îmbrăcate cu polistiren și vopsite în culori vii spun multe despre spiritul descurcăreț dar și impasul arhitectural al orașului etc.

Ce știai despre București înainte să ajungi?

Foarte puțin, ca străinul de rând. Fostă țară comunistă, intrată rapid și la greu în lumea capitalistă ultra-liberală. Nu văzusem imagini în afară de “procesul” și executarea lui Ceaușescu, orfelinatele, Casa Poporului. Îmi imaginam Bucureștiul așa cum l-am văzut prima dată, cu blocuri mari, bulevarde uriașe, personaje care s-au îmbogățit mult și rapid și care vor să arate acest lucru.

Ce s-a dovedit a fi fals din ce știai?

Primul lucru, faptul că revoluția din 1989 nu a fost o adevărată revoluție populară. În Franța am acceptat cu entuziasm, ca toată lumea, imaginile legate de căderea regimurilor comuniste din Est după căderea zidului; vedeam o adevărată eliberare a popoarelor, fără a mă gândi la foarte multe detalii, fără a mă interesa cum se făcea / de către cine erau făcute aceste operații de “eliberare”, aceste revoluții. Acum este mult mai clar.patrick_bun2

Când te-ai stabilit aici și de ce?

La începutul lui 2009. Am vrut să trăiesc împreună cu prietena mea, am avut un copil, am pornit împreună atelierul de inserție al organizației Ateliere fără Frontiere. Până la sfârșitul lui 2008, lucram în Maroc pentru Ateliers sans Frontieres, asociația care a inițiat aventura Ateliere fără Frontiere prin trimiterea unui voluntar în România.

Cum a fost adaptarea? Te consideri “bucureștean”?

Ca în toate orașele mari, capitale, nu există decât foarte puțini „bucuresteni”. Mai ales dacă ești străin, este plăcut să nu înțelegi neapărat toate conversațiile din locurile publice dacă nu vrei. Dar în același timp locuiesc aici de aproape 7 ani, viața mea este aici, familia, proiectul professional, o parte din prietenii. Îmi place ce fac aici și faptul că încă sunt multe de făcut, multe oportunități, există loc pentru inițiative noi. Plus că am locuit 8 ani la Paris, așa că sunt obișnuit cu lipsa de politețe și nepăsarea prestatorilor de servicii și a cetățenilor în general. Adaptarea la iarnă este mai grea pentru mine.

Care au fost diferențele culturale cel mai greu de înțeles/depășit?

Mai întâi diplomația scăzută. În Franța într-o oarecare măsură, dar mai mult în Maroc, oamenii sunt mai puțin direcți. Într-un fel, mai politicoși, dar într-un alt fel mai ipocriți, iar aici am fost surprins de capacitatea oamenilor de a spune ce gândesc chiar dacă nu este plăcut, de a se certa în întâlniri de serviciu, dar de a reuși să mai lucreze împreună după aceea. Un alt sentiment ciudat pentru mine este acest fel pe care îl au românii de a fi mândri și în același timp să le fie rușine că sunt români. Iubesc dar sunt și foarte supărați pe poporul lor în același timp. Ce mă obosește mult este fatalismul“asta e, așa sunt românii, nu se vor putea schimba niciodată”, lipsa de implicare politică, mai ales pe tematicile sociale – probabil ca urmare a căderii dictaturii comuniste s-a ancorat această lipsă de încredere în tot ce înseamnă politica socială, comunitate, sisteme de ajutor reciproc etc.

Care a fost rolul familiei în această perioadă?

Familia soției mele ne ajută mult, ei fiind aproape. Familia mea este mai departe, dar mama mea ne-a ajutat și ea să ne instalăm și comunicăm des cu ea datorită metodelor moderne de comunicare la distanță, este mai ușor. De fapt este mai greu pentru ea decât pentru noi faptul că suntem departe și acest lucru va fi de ce în ce mai adevărat cu timpul. Soția și cei doi copii au un rol central, sunt motorul și motivarea pentru tot restul.

Ce poți să ne spui despre comunitatea franceză din București?

Iarăși un punct pozitiv, comunitatea franceză este destul de mare și ține aproape, prin diverse rețele de networking, organizații cum ar fi CCIFER, sau mai informale în jurul evenimentelor propuse de ambasadă / Institutul Francez / liceul francez. Sunt unii expați, care stau doar 2 sau 3 ani, dar sunt și destul de mulți francezi care au venit demult și care au rămas aici, care au înfințat propriul lor business, sunt independenți sau pur și simplu lucrează cu contract local și au rămas pentru că le place aici. Majoritatea sunt căsătoriți cu români. Mulți dintre prietenii noștri sunt din această categorie, sigur avem multe în comun. Mai larg, pentru asociația noastră, comunitatea franceză și prezența importantă a companiilor franceze în București ne-au ajutat mult să ne facem o rețea de parteneri / susținători / clienți, mai ales la început. Francezii lucrează mult între ei, și Ateliere Fără Frontiere este destul de activă în cadrul CCIFER dar nu numai, în organizarea unor acțiuni de responsabilitate sociale “à la française” cu firmele de origine franceză.

Tu coordonezi o organizație importantă din București care integrează oameni vulnerabili pe piață muncii. Cum crezi că influențează muncă ta faptul că ești francez?

În primul rând, am văzut acest sector – inserție prin activitatea economică – în funcțiune, așa că îmi este mai ușor să cred în el. În Franța, acest model există de mai bine de 30 de ani. Economia socială este un adeverat sector al economiei, joacă un rol important și dovedit în societate, iar inserția prin activitatea economică este una dintre formele economiei sociale care are ca scop activareaunor persoane marginalizate sau excluse, susținerea lor în a-și reconstrui viața și a deveni contribuitori al societății, actorii propriilor vieți. Există multe exemple de succes de oameni care au reușit să se (re)integreze prin muncă, ceea ce este mult mai puțin adevărat în România, unde acest model de acțiune socială este la început. Aceata experiență / încredere joacă un rol important. Un „side effect” amuzant al faptului de a fi francez este încrederea românilor în străini (din anumite naționalități). De multe ori, mi s-a spus din partea partenerilor noștri că dacă aș fi fost român nu ar fi avut încredere în mine, s-ar fi întrebat de ce fac asta, ce ascund, “what is it in for me?”. Dar fiind francez,”ah, ok!”.

Nu în ultimul rând, legat de comunitatea franceză, am avut acces mai ușor la multe companii care au bătut palma și au testat și apoi angajat persoanele în dificultate la sfârșitul parcursului de inserție, pentru că ei știau de inserție și nu se temeau atât de mult de cine vor întâlni la interviu.

Cum apreciezi atitudinea bucureștenilor față de minorități?

Aici este mult de spus. Problema nu este așa de ușor de tratat. Nu este vorba numai de minorități, este mai mult despre atitudinea oamenilor de rând “integrați” în societate față de cei care nu sunt integrați, din mai multe motive. Poate fi discriminare etnică sau din alte cauze. Oamenii gândesc în majoritatea lor așa: dacă această persoană nu se străduiește ca mine să-și câștige banii, de ce săo ajut eu?. Oamenii înțeleg că trebuie ajutați copiii sau bătrânii, dar adulții care au vârstă de a munci… aici este o altă poveste. Până la urmă, viața este grea pentru multă lume în București, prețurile sunt mari, datoriile îi sufocă, oamenii sunt nevoiți să își ia mai multe joburi, recurg la tot ce pot ca să-și îmbunătățească viața. Tentatiile sunt mari, toate lumea vrea ce are vecinul sau mai mult, și vrea să-i arate că are. Este greu să te gândești la alții când te consideri și tu dezavantajat sau, dacă nu ești, ți-a fost greu să ajungi la un anumit nivel și nu înțelegi de ce alții ar avea acest lucru fără să se lupte sau cu ajutor. Așa că îi înțeleg, iar integrarea socială a persoanelor marginalizate, excluse, discriminate nu este una ușoară nicăieri. Trebuie să arătăm concret că se poate, și că este mult mai bine ca acești oameni să lucreze, să fie integrați, să plătească datorii la stat, decât să depindă pe viață de ajutoare sociale. Chiar dacă înseamnă niște costuri la început, acestea sunt o investiție pentru viitor, mai ales într-o țara în care există locuri de muncă. Când salariile se vor mări și oamenii vor începe să se descurce mai bine, va fi mai ușor pentru ei să-i accepte și pe ceilalți mai puțin descurcăreți, mai ușor să înțeleagă că accidente de viață se pot întâmpla oricând, dar și până atunci, trebuie să mai luptăm și să le arătăm cetățenilor că fiecare persoană, oricât de jos ar fi căzut, poate să se reconstruiască prin muncă și cu încredere.

interviu de Roxana Bucată

 fotografii de Adi Bulboacă

Write a comment:

*

Your email address will not be published.


Parteneri media

Proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României