Jurnal de teren: O vizită la Festivalul Namaste

Laura Pătru și Jasmina Al-Qaisi sunt asistenți de cercetare a comunității indiene din București. Explorarea comunității a cuprins o vizită la Festivalul Namaste din București, specific comunității cercetate.

7 iunie 2015, aproximativ ora 14:00. Ajung la casa de bilete:

– Un bilet, vă rog.

– 10 lei.

– Sunt studentă.

– 2.5 lei atunci. Carnet aveți?

– Am

Plătesc biletul și trec de porțile de la intrarea în Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”. De la distanță, vizitatorii pot crede la fel de bine că este vorba despre un târg cu produse “tradiționale” – târguri ce au loc frecvent în incinta muzeului. Aruncând un ochi în stânga însă, un banner îi înștiințează – este vorba despre festivalul Namaste India. Fac câțiva pași și doi tineri de lângă un stand îmi oferă o broșură ce cuprinde diferite circuite turistice în India Circuit ”India – Triunghiul de Aur”, Circuit “India – Secret Kerala”, Circuit ”India – Culorile Rajasthanului” – toate costând binișior peste 1000 de euro și ajungând chiar și la 3000. Mă gândesc că n-o să ajung prea curând în India. Îi întreb pe cei doi dacă sunt stabiliți în România, iar ei îmi răspund că nu, că sunt veniți special pentru festival, dar că agenția de turism are sediu în București.

Mai departe, depășind standul celor doi, primul lucru care fură atenția este scena pe care evoluează Mădălina Vasile. Spațiul fiind restrâns și vizitatori destui de mulți, copiii stau și privesc spectacolul de dans de foarte aproape – mai exact de pe scenă – acest lucru părând a nu-i deranja însă pe performeri. Pe lângă grupurile situate în imediata vecinătate a scenei (fie pe scaunele puse la dispoziție de organizatori, fie în picioare), grupuri de oameni stau întinși pe iarba din jurul scenei. În spatele acesteia însă, agitația este mare – grupuri de dansatori se schimbă, își exersează mișcările, sau fac ultimele ajustări. De pe margine, părinții, rudele și prietenii acestora îi încurajează ca mai târziu, în timpul și după finalul reprezentației, să-i recompenseze cu aplauze. Odată terminat numărul, dansatorii se alătură celor ce-i însoțesc pentru a se bucura de festival.

Părăsesc zona scenei pentru a descoperi ce altceva oferă festivalul. În curțile caselor din jurul scenei vizitatorii pot găsi de la articole vestimentare și bijuterii, până la produse alimentare și cărți.  Restul muzeului își păstrează înfățișarea obișnuită. Aleg să merg la standul cu produse alimentare unde un indian, venit special pentru festival, mă invită să îi încerc produsele. Aleg Bikaneri Bhujia (niște snacks-uri indiene) – nu înainte de a-l întreba pe vânzător dacă sunt picante. Râde. Cu snacks-urile la mine aleg un loc pe iarbă alături de alți vizitatori pentru a observa spectacolul. În acest moment evoluează doi reprezentați ai școlii Indra Dance – dansul acestora amintindu-mi de Raj Kapoor. Uitându-mă în jur, observ etnicitatea celor prezenți: în timp ce majoritatea comercianților sunt indieni, performerii sunt mai degrabă români (dar nu în totalitate). În ceea ce privește limbile vorbite, cele care predomină sunt de asemenea română și hindu. Ocazional, limba engleză (de cele ai multe ori pentru interacțiunile dintre români și indieni). Cât despre modul în care oamenii ocupă spațiul, puțini sunt singuri (predomină grupurile de 3-4 persoane). Mai mult, ocazional grupurile interacționează între ele.

Afară este foarte cald, iar snacks-urile cumpărate sunt cât se poate de picante așa că mă îndrept spre standul de unde pot cumpăra răcoritoare. Un afiș mă informează că pot alege fie ceai rece, fie limonadă. Ceai rece, îl informează vânzătoarea pe un vizitator, nu mai este. Limonadă cu mentă să fie. Vânzătoarea scapă un bon în carafa plină cu limonadă așa că este nevoită să verse și limonadă. Pare că nu ar fi vărsat-o dacă nu ar fi fost așa mulți oameni de față. Ne întreabă dacă dorim mai multă sau mai puțină gheață. Cât de multă se poate îi răspund. Odată setea potolită observ în jur multitudinea de culori și texturi – șaluri, costume indiene, covoare, bijuterii. Contrastul oferit de locația în care festivalul Namaste India are loc face ca acestea să iasă și mai mult în evidență este. Dacă un singur cuvânt ar putea defini acest moment, atunci acesta este sincretism – de culori (între albul caselor românești și culorile materialelor indiene), de îmbrăcăminte (între ii și sari), de limbi, de culturi.

Aleg să mă îndrept spre ieșire unde o mamă își fotografiază fiica îmbrăcată în sari alături de prietenii acesteia după finalizarea spectacolului de dans.