Căutând noii membri ai comunității turce din București, am dat și peste cei “vechi” care au depășit deja perioada integrării și pentru care diferențele culturale s-au atenuat. Sau nu. În unele cazuri, membrii comunității turce istorice sunt cei la care membrii nou-veniți apelează pentru ajutor.  Șemsi Turhan face parte din minoritatea turcă istorică din țara noastră, fiind născut pe insula Ada Kaleh și stabilit la București, împreună cu familia, la vârsta de 10 ani.

“Strămoșii mei au ajuns în România, în perioada Imperiului Otoman. Ce știu de la părinți, stră-stră bunicul meu a fost adus în zona Ada Kaleh, astăzi Porțile de Fier. A fost o insulă în mijlocul Dunării, în amonte de actualul complexul hidroenergetic. O insulă cu un istoric destul de zbuciumat, locuită în exclusivitate de turci proveniți din timpul Imperiului. Sunt născut, crescut acolo. Din 1932, după înțelegerea de la Lausanne, insula a trecut la România și de atunci suntem români. E adevărat că suntem de etnie turcă. Ne-am stabilit în București în ‘68 după ce insula a fost inundată și s-a făcut lacul de acumulare. Nu se mai putea locui, nivelul Dunării a crescut în zona unde se afla insula cu aproape 30 m. Noi ne-am stabilit în București, așa a fost dorința părinților. Parte din familiile care locuiau pe insulă au plecat și s-au stabilit în Constanța, parte au rămas în zona învecinată, respectiv Orșova Nouă și Turnu Severin, și foarte multe familii, pentru că au avut această posibilitate dată de un decret-lege din ‘66, au emigrat și s-au stabilit în Turcia. Acel nucleu de etnici turci de pe insulă s-a destrămat și s-a împrăștiat”, povestește domnul Turhan.

Trecerea a fost destul de grea, una dintre primele diferențe între viața pe insulă și cea din București fiind că pe insulă nu existau mijloace de transport motorizate, transportul se făcea numai cu cărucioare pe roți, tractate de om. Impactul a fost resimțit mai ușor de către copii, pentru cei mai în vârstă trecerea a fost mai dificilă, mai ales din cauza izolării. Familiile de pe insulă au fost mutate în diferite locuri din București, iar pe insulă toată lumea se cunoștea cu toată lumea, oamenii fiind foarte apropiați. “Pentru bătrâni a fost mai greu din cauza lipsei comunicării. Una e să ieși din casă, mergi până la vecinul, mai bei o cafea, mai întrebi de una alta și alta e să stai închis într-un apartament să nu poți să cobori. Cei care au fost foarte foarte în vârstă au suferit foarte mult, au fost și persoane care n-au suportat modificarea aceasta. Au fost persoane care nu vorbeau limba română. În orice caz, nimeni nu a uitat de unde a plecat; o foarte lungă perioadă de timp simțeam că sunt într-o vacanță și că urmează să mă întorc pe insulă. Deși știam că nu mai există cale de întoarcere”, își amintește domnul Turhan.

Pe insulă existau două mari fabrici – de țigarete și de textile, unde lucrau cei mai mulți dintre localnici. Pe timp de vară, locuitorii se ocupau cu “micul negoț” tradițional. Insula era vizitată de numeroși turiști care veneau din România cu barca sau cu vapoarele din Austria, Germania. Șemsi Turhan își amintește: “De obicei vapoaarele veneau în jur de ora 10 și stăteau până la ora 4, acostau și toți turiștii debarcau și aveau la dispoziție timp liber să viziteze obiectivele istorice – cetățile de o importanță istorică deosbită, geamia, specifică etniei, care la vremea respectivă era cel mai mare lăcaș de cult specific din România. Degustările specifice de cafea turcească la nisip, rahat, dulceață de trandafiri, dulceață de smochine, bragă. Acestea era activitățile specifice, prin care și populația avea un anumit venit.”

La stabilirea în București, familiile au încercat să țină legătura între ele, au intrat în contact și cu comunitatea turcă deja existentă aici, iar existența geamiei a fost de mare ajutor pentru stabilirea contactelor în interiorul minorității. Membrii comunității au trăit fără probleme în București chiar și în perioada comunistă. Spre deosebire de Bulgaria, în România etnicii turci nu au avut interdicție de a purta numele lor, de a vorbi limba turcă, de a se căsători în interiorul etniei.

După revoluție s-a înființat Uniunea Democrată Turcă din România, iar Șemsi Turhan, om de afaceri, a devenit președintele ei în 2006. În cadrul Uniunii, etnicii turci încearcă să păstreze tradițiile, obiceiurile și să le transmită generațiilor următoare. “Marcăm sărbătorile religioase, facem cursuri de limbă turcă, activități de păstrare și transmitere a artei culinare. Avem internetul, dar câteodată internetul nu ajunge. Dacă ar fi să analizez strict activitatea filialie, pot să spun că în ultimii 3-4 ani, activitatea s-a dezvoltat. Chiar avem activități mai multe, am avut vizite mai multe, delegații din Turcia, de la Uniunea Academică a Musulmanilor, profesori din țări unde există etnie turcă, din fostele țări sovietice, din Asia Centrală. Datorită acestor activități a crescut și numărul de etnici care participă.”

Majoritatea cetățenilor turci veniți în ultimii ani în București au ajuns aici cu afaceri. “Noi suntem într-o strânsă legătură cu Asociația Oamenilor de Afaceri Turci, oameni care provin din Turcia și care au venit în România după ‘90 în interes de serviciu sau cu afaceri și care datorită perioadei foarte lungi de ședere în România au dobândit statut de cetățean român. Ei reprezintă un număr considerabil în cadrul Uniunii și ne bucurăm că sunt alături de noi. Mai vin și cu noutăți – una e când trăiești numai în România și sunt lucruri specifice traiului de aici, dar atunci când vin și ei, vin și cu alte obiceiuri. Există factorul de adaptabilitate, fiecare ne adaptăm unei societăți ca să putem trăi în societate. Și ei au venit aici și sunt dornci să învețe să-și ușureze viața. Există diferențe de religie, obiceiuri, respect. Sunt lucruri inerente, obișnuite, în orice țară mergi trebuie să înveți obiceiurile locului să poți să fii nu asimilat, e mult spus, dar să fii acceptat și să poți să te adaptezi și să trăiești. Trebuie să le cunoști. Cea mai bună comunicare e cea de la om la om. Am încercat, prin oamenii noștri, să le transmitem, să le spunem, să-i învățăm unde își pot rezolva problemele ca familie. Ne caută pentru sprijin, sigur. Ca orice familie de etnie, poate factorul principal e comunicarea. Nu toți membrii familiei sunt vorbitori de limbă engleză sau altă limbă de largă circulație”, spune Șemsi Turhan.

interviu de Roxana Bucată

fotografii de Adi Bulboacă

Write a comment:

*

Your email address will not be published.


Parteneri media

Proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României