Spectacolul “Nu ne-am născut în locul potrivit” împletește poveștile de viață a cinci persoane care au trăit experiența refugiului, cu fragmente din „Ghidul de Obținere a Cetățeniei Române pentru Cetățeni Străini”. Piesa de teatru își propune să discute în sfera publică aspecte de importanță fundamentală în contextul global contemporan, precum lupta împotriva migraţiei, în paralel cu nevoia de migranţi pentru dezvoltarea economiei capitaliste, nevoia de refugiu, dreptul de a călători ca drept fundamental al tuturor, instrumentalizarea „străinului” ca țap ispășitor pentru problemele sociale și economice. Spectacolul este scris și regizat de Monica Marinescu și David Schwartz și face parte din Platforma de Teatru Politic.

Scurt interviu cu David Schwartz

Când ați început să jucați spectacolul, unde a fost până acum?

Spectacolul a avut premiera în octombrie 2013, în cadrul Stagiunii de Teatru Politic. L-am jucat în turneu la Șomcuta Mare și la Timișoara, orașe în care există centre de cazare și proceduri pentru solicitanți de azil – în ambele orașe cu prezența oamenilor din centru, și cu dezbateri după, în care au fost prezenți și solicitanții de azil implicați. L-am mai jucat de asemenea la festivaluri de teatru – la Cluj, la Galați, la Timișoara. În București, am organizat de asemenea reprezentații speciale pentru comunități de migranți și reprezentații la care au participat solicitanți de azil de la centrul din București. Un fragment din monologul lui Selim a fost prezentat și la Ziua Palestinei.

Cât a durat documentarea?

Documentarea s-a făcut în mai multe etape – mai întâi a fost experiența noastră personală (a Monicăi și a mea) când într-o călătorie în Tajikistan l-am cunoscut pe Ahmad, refugiat afgan, cu care ne-am și împrietenit. Povestea lui personală apare în spectacol și a fost punctul de plecare pentru piesa noastră. Mai departe, am continuat cercetarea în România timp de mai multe săptămâni-luni. De asemenea, istoria Esterei din spectacol se bazează pe povestea unei prietene foarte bune ale noastre, Margareta Eschenazy, cu care am lucrat și la alte proiecte și spectacole în cadrul programului Vârsta4.

  • Jamal este un tânăr afgan plin de ambiții și vise. A crescut ca refugiat în Iran și s-a confruntat încă din copilărie cu discriminarea și rasismul. După mai multe încercări de a trăi viața pe care o dorește și de a face muzică în Afganistan, Jamal visează să ajungă în America, via România.

  • Sonia Djukici, refugiată din Serbia în România împreună cu soțul și copii, vrea să obțină cetățenia română. Ajunsă în postura de mamă singură încearcă să ofere toate posibilitățile copiilor ei și crede că povestea ororii războiului trebuie spusă mai departe pentru ca istoria să nu se mai repete.

  • Refugiată în copilărie în Uzbekistan, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, Estera Levi, evreică româncă, revede experiența refugiului și felul în care trecerile de la un sistem politic la altul (fascism, socialism, capitalism) i-au schimbat viața. În regimul actual Estera a fost evacuată din casa naționalizată în care locuia și de pe străzi a ajuns într-un cămin pentru persoane vârstnice. Speră să reușească să se întoarcă acasă.

  • Samira nu mai are pe nimeni și nimic în Irak. Frații sunt împrăștiați în toată lumea. E refugiată șomeră în România, depinde de multă vreme de ajutorul financiar al fraților ”de afară” și caută cu disperare un loc de muncă.

  • Ce înseamnă să fii apatrid? Selim s-a născut și a crescut în Kuweit. Părinții lui au fost refugiați palestinieni din Gaza. Documentele de identitate și de călătorie i-au fost emise de Egipt. Nu e cetățean kuweitian, ba mai mult are interdicție de intrare în Kuweit, nu e cetățean egiptean, nu e cetățean al niciunei țări, e palestinian și atât. A venit la studii în România, si a aflat după terminarea studiilor ca de fapt e apatrid. După 20 de ani în România devine cetățean român, poate merge oricând în Kuweit, are nostalgia Bucureștiului în anii ’90, dar ”acasă” rămâne singurul loc în care nu poate nici măcar să călătorească – în Gaza.

Care consideri că este impactul cultural al noilor minorități în București?

Cred că din punct de vedere cultural, impactul este deocamdata redus, deoarece și numărul așa-numitelor „minorități ne-istorice” – venite după al doilea război mondial – este relativ mic. Totuși, încep să se vadă tot mai multe programe culturale, în primul rând adresate comunităților, și de asemenea, o schimbare consistentă în ceea ce privește bucătăria locală.

Care ai observat că e atitudinea bucureștenilor față de cetățenii străini stabiliți aici?

Atitudinea nu este desigur una unitară. În plus depinde foarte mult ce înțelegem prin „străin” – atitudinile sunt cu siguranță diferite față de imigranții din Asia sau Africa, respectiv față de așa-numiții „expați” – imigranții din țările occidentale. În ceea ce privește refugiații și alte persoane provenite din zone sărace sau de conflict, potrivit mărturiile oamenilor, dar și ale lucrătorilor sociali, există numeroase atitudini discriminatoare, în special pe piața muncii și la găsirea locuințelor. De asemenea, este de multe ori deosebit de xenofobă și rasistă atitudinea organelor de ordine (poliție de frontieră, oficiul român pentru imigrări etc.) – chiar psihologii sau medicii unor astfel de instituții fac afirmații halucinante uneori (vezi Migranţii invizibili din centrul de detenţie de la Otopeni ). Dar, desigur, nu trebuie generalizat, mulți imigranți s-au integrat și au relații foarte apropiate cu localnici.

De: Alice Monica Marinescu și David Schwartz

Cu: Alexandru Fifea, Katia Pascariu, Mihaela Rădescu, Andrei Șerban, Silviana Vișan

Scenografia: Adrian Cristea; muzica: Cătălin Rulea; traducerea în limba arabă: Bashar Al-Kishawi. Mulțumiri speciale: Bashar Al-Kishawi, Margareta Eschenazy, Valentina Ivanov, Ahmad Marwi, Sana Rahimo, Simina Guga.

Write a comment:

*

Your email address will not be published.


Parteneri media

Proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României