petanque

Ina-Alice Danila si Liviu Dimulescu  sunt asistenți de cercetare a comunității franceze din București. Explorarea comunității a cuprins o participare la jocul de pétanque, specific francezilor.

Sesiunea de pétanque a avut loc în Parcul Icoanei, pe o alee de nisip, lângă spațiul de joacă al copiilor. S-a ales acest loc pentru că pentanque se joacă pe suprafețe nisipoase, indiferent dacă sunt line sau au neregularități. În felul acesta, bilele de pétanque au aderență mai mare.

Parcul Grădina Icoanei este un loc public, însă jocul se desfășoară doar pe o arie cu diametrul de circa 8 m. Când francezii se joacă, acea arie este oarecum luată în proprietate, în sensul în care pe parcursul jocului este ocolită, iar copiii care sunt curioși de bile și tind să le ridice sunt atenționați să nu facă acest lucru. în jurul acestei arii de obicei se strâng privitori curioși, public.

Spațiul este ocupat, bineînțeles, de bilele de pétanque, pe când echipamentul și celelalte bagaje sunt depozitate pe marginea unei fântâni arteziene. Acolo sunt lăsate și bicicletele, acele băncuțe rămânând un punct fix și deoarece acolo se află băuturile și alte alimente. Jocul are spectatori exact pentru că, la prima vedere, prezența acelor francezi și acelor bile este ceva neinteligibil.

Jocul a început în jurul orei 19, marți. Chiar și în timpul săptămânii, parcul era plin de copii veniți la joacă împreună cu părinții, cupluri de bătrâni, dar și persoane mai tinere care stăteau pe bănci. Era foarte cald chiar și la acea oră și foartă multe gălăgie, de la copiii din jur. Am fost invitați să participăm la joc de una dintre persoanele intervievate de Liviu, Frederic, care a strâns în acea seară mai mulți prieteni la o partida de pétanque.

În general, parcul este frecventat de persoane care locuiesc în apropriere (chiar am zărit în acea zi acolo o altă persoană pe care o intervievasem pentru același studiu, care locuiește în apropiere), fie ele părinți cu copii, persoane vârstnice sau tineri. Parcul este destul de mic și e înconjurat de clădiri, așa că nu prea sunt persoane care să nu stea în zonă și care îsi fac un scop din a îl vizita. În general, fie ești prin trecere și te oprești puțin și  în parc, fie stai aproape și ai ieși puțin la aer în cea mai apropiată zonă verde de casă.

Pentru că parcul este situat în centrul Capitalei, într-o zonă plină de instituții culturale și diplomatice, clădiri de birouri, restaurante luxoase și case sau blocuri în care chiriile sunt foarte ridicate, persoanele care își petrec în general timpul liber în parcul Icoanei au venituri și un nivel de educație mai ridicat decât persoanele întâlnite de exemplu în parcul IOR. Acest lucru se poate observa cu ușurință din înfățișarea lor (stil vestimentar), obiecte (mașini) și din comportamentul lor (cum li se adresează copiilor și celorlați oameni din parc, ce alimente consumă).

Primul care a ajuns în parcul Icoanei a fost Liviu, urmat de Frederic, organizatorul jocului. Ulterior, au apărut prietena lui Frederic, româncă, și alte 2 cupluri. Unul dintre cupluri a venit pe jos și celălalt cu bicicletele. Mai întâi s-au salutat între ei și apoi au făcut cunoștință și cu noi.  Fred îi anunțase dinainte că vom veni să le urmărim jocul, așa că nu au fost deloc surprinși să ne vadă acolo. Fred a scos o sticlă de vin rose și pahare de unică folosință și a oferit câte un pahar tututor, apoi a ascuns sticla lângă ghiozdan, deoarece îi era teamă să nu fie zărit de polițiști. Pe lângă vin rose, mai aveau și Ciuc Radler.

După ce au mai schimbat câteva vorbe, au scos bilele de pétanque din niste gentuțe speciale, pe care era inscripționat cuvântul Boules, care desemnează în limba franceză clasa mai largă a jocurilor cu bile. Bilele de pétanque erau franțuzești, cumpărate de la Decathlon din Franța (deși ne-au spus că le-au găsit și în România). Patru dintre noi au început jocul separat, în timp ce Fred ne-a explicat regulile:

Fiecărei persoane i-au fost alocate 3 bile și avea dreptul la 3 aruncări în cadrul unui joc. Am jucat în echipe de câte 2, punctele acumulându-se în echipă: fiecare echipă avea un anumit tip de bile (unele erau marcate cu linii drepte, altele cu linii curbe, pentru a le diferenția unele de celelalte. În teren, nu pot exista mai mult de 13 bile, așa că se joacă fie tête-à-tête (1 contra 1), dublu (2 contra 2) sau triplu (3 contra 3, cu 2 bile fiecare).

Scopul jocului este de a arunca bilele de metal cât mai aproape de țintă: o bilă mai micuță, aruncată la începutul jocului de una dintre echipe la distanță de 6- 10 metri de punctul de aruncare (punct marcat printr-o linie în nisip). Fiecare echipă are dreptul la 6 aruncări. Cine aruncă o bilă de metal cel mai aproape de țintă câștigă un punct. Jocul se repetă astfel până când una dintre echipe ajunge la 13 puncte și este declarată învingătoare.

Dacă în cadrul unui joc un participant aruncă bila și aceasta este mai îndepărtată de țintă față de una din bilele lansate de echipa adversă, atunci echipa în cauză va continua să arunce până când va ajunge la fel de aproape sau mai aproape de țintă decât cealaltă echipă.  De asemenea, dacă distanța dintre 2 bile aparținând ambelor echipe față de țintă nu poate fi măsurată din ochi, se trece la măsurarea cu ajutorul metrului. Fred a scos metrul de 2 ori din geantă, când distanțele dintre 2 bile și țintă păreau egale.

Echipa câștigătoare este cea care are dreptul să lanseze ținta în jocul următor. Mingea se lansează dintr-o poziție ușor incomodă pentru o persoană care nu a mai jucat niciodată acest joc: cu genunchii îndoiți, trunchiul puțin aplecat spre față și cu podul palmei orientat în spate. Mingea se aruncă fie încet, în linie dreaptă, dintr-un balans din încheietură, fie cu boltă. Un singur băiat a încercat asta în timpul jocului nostru și, deși a ratat de mai multe ori, când i-a reușit, a trimis bila fix lângă țintă.

Era foarte multă gălăgie în jur, pe care nu o mai auzeai însă după ce începeai să te concentrezi la  joc.  Însă simțeai din ce în ce mai mult greutatea mingii de metal, care părea că devine din ce în ce mai grea pe măsură ce jocul înainta. Cel mai important era însă că era încă lumină – nu poți juca pétanque pe înserate, e destul de dificil să măsori distanțele fără suficientă lumină.

Doi dintre francezi făceau parte dintr-un club de pétanque din Franța și chiar aveau tricouri cu logo-ul clubului. Într-adevăr, fără a se concentra la fel de mult ca noi, aveau o precizie exersată a aruncării, dovedită prin faptul că ne-au bătut cu 13 la 3.

După jocul de pétanque, care a durat 2 ore și s-a desfășurat în 2 echipe, am mai jucat un joc, tot pe echipe de câte 2, la care am participat deodată toți.  Jocul se numește le jeu de quilles finlandaises (popice finlandeze) și are un principiu asemănător cu cel al jocului pétanque: fiecare participant aruncă un băț de lemn spre o grămăjoară de bucăți de lemn cilindrice, pe care sunt inscripționate numere de la 1 la 12. Cine nimerește un cilindru de lemn câștigă punctele însemnate pe el, cine lovește mai multe cilindre, câștigă un număr de puncte echivalente cu numărul de cilindri loviți, care ating cu în totalitate pământul. Cine nu lovește niciun cilindru în 3 aruncări consecutive este eliminat din joc. Scopul este să aduni 40 de puncte în cap: nici mai mult, nici mai puțin. Deși și acest joc poate fi găsit la Decathlon, lanț de magazine franțuzesc, jocul nu este de origine franceză așa cum se presupune că este pétanque.

Pe parcursul jocului de pétanque, participanții schimbă foarte puține cuvinte și aproape toate sunt legate de joc. Fred și prietena lui ne-au spus că, în general, fetele nu prea sunt agreate, că e mai mult un joc de băieți. Tot Fred ne-a spus că, ori de câte ori cineva greșește o aruncare, ceilalți râd de el și nu îi oferă mingea în mână, ci i-o aruncă la picioare, pentru ca acesta să fie nevoit să se aplece după ea (poziție de inferioritate). Însă, când cineva reușește o figură bună, este aplaudat.

Discuțiile, minimale, au loc mai mult pe “banca de așteptare”, acolo unde așteptăm să ne vină rândul. Unul dintre francezi, Flo, m-a întrebat unde lucrez, astfel începând un mic dialog, din care am aflat că este zootehnist la o firmă franceză din București. Are în jur de 27 de ani și a stat în România 3 ani, a făcut o pauză de 3 ani, iar acum a revenit în România de 10 luni. Spune că se simte foarte bine aici, că România e casa lui și că în Franța nu mai are pe nimeni, se simte străin acolo. Însă recunoaște că e genul care călătorește foarte mult și nu a avut timp să se plictisească de București.  Spune că în România are un nivel de trai mult mai bun decât în Paris. Toate astea mi le-a spus într-o română aproape impecabilă. La jocul de pétanque a venit însoțit de prietena lui, care locuiește în Dusseldorf.

Tot Flo mi-a spus că în Franța, la fostul lui loc de muncă, era un teren de pétanque situat între clădiri, unde angajații coborau să se joace în pauze sau după program. Mi-a spus că, deși jocul e mai popular în sudul Franței și deși era jucat în trecut cu precădere de persoane în vârstă, a revenit la modă în ultimii ani și printre tineri, mai ales hipsteri.

Cel de-al treilea francez băiat cu care am vorbit, Jean, însoțit de prietena lui Sistine, ambii practicanți de pétanque cu acte în regulă, au venit în România pe o perioadă limitată de timp, pentru a face un internship: îl ajută pe Frederic la organizarea unui festival de muzică în Florești, județul Prahova. Jean știe româna la un nivel conversațional minim, pentru că provine dintr-o familie mixtă, fapt ce îl ajută în a le explica copiilor din parc, fascinați de mingiile de pétanque din nisip, că nu au voie să le atingă. Fetele nu știu româna, pentru că niciuna nu stă mai mult de câteva săptămâni/luni în România.

Cât timp am stat cu ei, au fost foarte politicoși, deschiși la întrebările noastre. Băieții, chiar  mai mult decât fetele. Însă, marea parte a conversațiilor au avut loc tot în franceză, fiecare adresându-li-se celorlalți prieteni francezi. La un moment dat, unul din ei (Flo) a scos o pungă de mieji de floarea-soarelui și i-a spus lui Jean, care începuse să mănânce din ele, că: acum că mănânci si “semințe” (chiar au folosit cuvântul în limba română), poți spune că ești un român adevărat.  Pe moment, am interpretat această replică ca o formă de exprimare a superiorității lor față de români, însă mai târziu mi-am dat seama că poate fi vorba despre împrumutarea unui discurs condescendent din repertoriul unor români din clasele privilegiate față de cei cu care nu se identifică și pe care îi consideră necivilizați. Discuțiile dintre francezi se purtau în limba franceză (cu excepția cuvântului “semințe”, rostit în română, semn că este considerat o marcă a românismului, un factor ce îi definește pe români, dar nu și pe francezi). Discuțiile cu noi se purtau fie în engleză (cu fetele și cu Jean, care nu prea înțelegeau româna), fie direct în română (cu Fred și prietena sa și cu Flo).

Pe parcursul jocurilor, trecătorii din parc priveau mirați la bilele de joc, neînțelegând probabil despre ce fel de joc e vorba. Copiii erau foarte curioși și, oricum ne-am fi schimbat direcția de joc, ne urmau ca prin minune. Însă păstrau distanța și exista un fel de respect reciproc la nivel de activități: copiii nu treceau până aruncătorul nu lansa bila sau aruncătorul nu lansa bila până nu trecea copilul. La un moment dat, un trecător cu un câine s-a oprit, a urmărit jocul, a strigat ceva neinteligibil în franceză și ne-a urat “Bonne soirée”.

La finalul celor 2 jocuri, când se lăsase deja întunericul, nu s-a mai stat la discuții. Ne-am spus și și-au spus la revedere, și fiecare a plecat spre casă.

Write a comment:

*

Your email address will not be published.


Parteneri media

Proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României