Jurnal de teren: Iancului-Pantelimon, un spațiu turcesc

Ioana Dobrinescu este asistentă de cercetare a comunității turce din București. Explorarea comunității a cuprins o vizită în zona Iancului-Pantelimon.

Am stat aproape 8 luni în zona Iancului. Știam că în locul respectiv sunt câteva magazine cu specific turcesc. Testasem baclavalele și niște șișuri în perioada aia.

Primul cetățean turc pe care l-am intervievat mi-a fost recomandat un restaurant turcesc din zona respectivă, pe motiv că „mâncarea e ca acasă”. Mă interesa zona cu atât mai mult cu cât știam că tot în zona Iancului este și sediul organizației oamenilor de afaceri turci. În a doua zi de Bayram am mers în zona pentru a explora locurile și a identifica afacerile de care auzisem.

Intrarea am făcut-o pe bulevardul Ferdinand după care am luat-o pe strada Ritmului. Primul business care mi-a ieșit în cale a fost o măcelărie turcească, Cuțitul de Aur. În fața intrării în magazin, fac loc unui cuplu de români care se suie cu sacoșele pline într-o mașină 4×4.

În momentul intrării, văd din ușă 2 vânzătoare și-un băiat care lucrează în spate și se ocupă de carne. Cum e Bayramul azi, toți cei din incintă sunt români.În magazin mai sunt 2 clienți înainte mea. Aștept să fie serviți sperând că vor pleca pentru a putea avea mai multă intimitate cu vânzătoarele.Încerc între timp să mapez produsele vândute: carne de pui condimentată, frigărui, șișuri, condimente, baclavale, halva, ulei de măsline, muguri de pin, mezeluri, când sunt întreruptă de:

„Vă pot ajuta cu ceva?”
Neavând prea multă prezență de spirit, răspund:
„Da, o apă aș dori.”
„Serviți, vă rog!” – și-mi indică locul.
Îmi iau apa, aștept să scaneze, plătesc. Profit de faptul că mă pot uita în ochii vânzătoarei și spun:
„Sunt studentă la SNSPA și fac un studiu despre comunitatea turcă din București. Îmi puteți spune dacă patronul acestui loc este turc?”
„Da” – răspunde doamna pierdută ușor cu firea: „Doamna e turcoaică”.
Se apucă să împacheteze ceva pentru clientul care era înainte mea. Mă ignoră.
„O întrebare mai am…”
„Domnișoară, eu nu-mi văd capul de treabă, sunt foarte ocupată”.
„Da, nu vă mai deranjez mult. Când o pot găsi pe doamnă?”
„În cursul săptămânii, după amiază” – îmi răspunde cu o voce tremurândă – „mai bine veniți și vorbiți cu ea, o găsiți aici”.
„Mulțumesc”.
Plec speriată și eu de reacția pe care am declanșat-o și mă gândesc că am avut o intervenție prea brutală.

După experiența asta deloc fericită o iau prin cartier să mapez alte locații. Magazinul turcesc de peste drum este plin. Mă descurajează aglomerația și aleg să merg înainte să văd dacă mai descopăr ceva. O iau pe Șoseaua Pantelimon. Găsesc o șaormerie ce pare nouă. Clienți și acolo. Intru în magazinul de lângă, să încerc să obțin informații de aici. Este un second hand, dar au și haine noi. Observ interacțiunea dintre vânzătoare și cliente. Vânzătoarea e prietenoasă, dar totuși nu vreau să o sperii așa că intru în vorbă puțin câte puțin, întâi întreb despre haine și decid să probez ceva. O întreb cum îmi stă. E bucuroasă că îi cer părerea. Iau rochia probată și plătesc.

„De mult voiam să ajung în magazinul dvs. Am stat o vreme în zonă, dar nu l-am prins deschis.”
”Da, acum am lungit programul, ținem până la 8, că e vară.”
„Știți, eu sunt studentă la SNSPA și fac un studiu despre comunitatea turcă și voiam să vă întreb dacă știți cumva turci pe aici prin zonă, poate vă cunoașteți personal…”
„Personal nu, dar vin pe aici pe la magazin. Sunt mulți în zonă. Ele vin, își mai iau câte ceva. Acum în perioada asta sunt în vacanță, nu prea i-am mai văzut. Și mi-a și zis o clientă că urmează să plece. Stau prin blocurile astea pe aici”.
„Da, păi e sărbătoare mare la ei acum și probabil au plecat în Turcia”.
„Da, mai încercați după, că sunt.”
„Dar restaurante, afaceri, în afară de astea de aici, mai știți?”
„Da, sunt cele de la Muncii. Vezi că-s 3 unele lângă altele.”
„Unde mai exact?”
„La metrou, cum de dai jos sunt unele în linie.”
„Mulțumesc.”
„Cu plăcere.”
„O zi bună”.

Plec din magazin. Merg până în capăt pe Șoseaua Pantelimon. Ajung la Mega Mall. Nu mai găsesc nimic care să pară turcesc. Mă întorc pe Șoseaua Iancului. Nici aici nu găsesc nimic. Decid să mă așez la masa restaurantului turcesc care-mi fusese recomandat.

Turkish Restaurant de pe strada Ritmului este restaurantul în care intru. Restaurantul pare micuț din afară. Are o teresă, dar e prea cald și în plus nu e nimeni afară așa că aleg să intru înauntru. În fața ușii e o masă la care stau 4 domni aflați la a doua tinerețe. Sunt cu toții îmbrăcați în cămăși albe cu pantaloni la dungă. Vorbesc în turcă, discret, nu ca și cum ar ascunde ceva, ci mai degrabă în așa fel încât să nu deranjeze lumea din jurul lor. Au în față păhăruțe de ceai și niște bomboane. Pare că se cunosc între ei destul de bine după gesturile ample pe care le au când vorbesc, urmate de lungi momente de tăcere care nu par deloc incomfortabile.

Mă așez la masă și studiez meniul. Au și alcool. Comand ceva de mâncare. Chelnerii sunt români, mai puțin șeful de sală care e turc și singurul bărbat.

Restaurantul e decorat ca la începutul anilor 2000. Mesele sunt mai lungi decât m-aș fi așteptat, de 6 locuri, fețele de masă sunt albe. Pe fiecare masă stau farfuri tacâmuri și pahare de apă cu picior. În capătul sălii se află ceva ce seamănă mai degrabă a mobilă de sufragerie, un fel de „bibliotecă” de pahare și rafturi pe care ici colo sunt puse obiecte cu iz etnic. În mijlocul acestui corp de mobilier este un televizor pornit pe un canal de muzică turcesc. Nu îl urmărește nimeni, servește drept zgomot de fundal.

Mai sunt 2 mese ocupate. La cea din fața mea stă un domn care pare de-al locului. Vorbește în turcește cu chelnerul, șeful de sală. În fața mea stă un cuplu. Au comandat fără să se uite pe meniu. El citește ziarul în timp ce ea se uită plictisită la televizor.

Mi se aduce mâncarea. În timpul ăsta în restaurant intră o familie: tata, mama și copilul. El pare turc. Ea e româncă. Nu sunt îmbrăcați la fel de elegant ca domnii mai în vârstă, dar arată foarte spilcuiți. Se așează la masă, iar în așteptarea prânzului beau câte-un ayran. Copilul de vreo 14 ani e cel mai vorbăreț. Le povestește părinților despre o pățanie pe care unul din colegii săi de școală a avut-o cu un telefon Samsung.

Mă duc la baie, unde dau peste femeia de serviciu, tot româncă. Stă pe-un scaun în antecamera toaletei și bea un iaurt Danone de fructe ținându-se de falcă, pare că o doare măseaua. Pe jos e leorcăială, semn că s-a spălat podeaua cu găleata. Îmi ridic poalele din instinct.

Îmi vine mâncarea: lahmacun, iaurt de mentă și hummus. Observ că domnul care stătea singur la masă a plecat și locul i-a fost luat de alt domn care este de asemenea întreținut de șeful de sală. Vorbesc în turcă. În restaurant nu mai apare nimeni. Termin de mâncat, plătesc și plec.