Monica Stroe coordonează studenții implicați în cercetarea antropologică care stă la baza proiectului “Noile minorități din municipiul București”, miza lor fiind să afle mai multe despre viaţa în Bucureşti a câtorva membri ai fiecărei minorităţi şi să combată reprezentările monocrome care circulă. Monica ne explică la ce se ne așteptăm de la această cercetare și cum va ajuta ea la “normalizarea ideii că Bucureştiul aparţine tuturor celor care îl locuiesc”.

Ce te-a făcut să te implici în proiectul “Noile minorități din municipiul București”?

A fost o oportunitate să mă reconectez cu un interes de cercetare mai vechi şi cu moştenirea academică a Masterului de Nationalism Studies făcut la Central European University la Budapesta. Mi se pare şi un pretext bun de a oferi masteranzilor o cercetare de teren urbană. Până acum practica de specialitate de la Masterul de Antropologie al SNSPA consta de regulă în cercetări în zone rurale, iar propunerea aceasta a fost o variaţie binevenită.

11923334_10153090871356630_8147567107804571631_oCum apreciezi implicarea studenților?

Ca în orice cercetare de teren, participanţii intră într-o relaţie de schimb în care îşi aduc propriul bagaj de valori şi cunoştinţe. Particularitatea acestei cercetări a fost că deşi terenul era „acasă”, fără să ne scoată efectiv din rutinele noastre zilnice, subiectul cercetării era totuşi alteritatea. Experienţa migraţiei are o componentă pragmatică, care presupune hârtii, ghişee, „folosirea” efectivă a oraşului şi despre care majoritatea interlocutorilor vorbesc cu uşurinţă, dar şi o componentă foarte intimă la care nu are acces orice om cu un reportofon şi o listă de întrebări şi despre care poţi afla prin alte metode, într-o cercetare pe termen mai lung. De la caz la caz, aceştia au trebuit să negocieze cum să fotografieze, au întâmpinat bariere de limbă şi uneori chiar de acces fizic.

Cea mai bună experienţă de cercetare au avut-o masteranzii care au fost dispuşi să petreacă timp cu interlocutorul, să revină, să-l însoţească prin oraş pentru drumurile cotidiene, la muncă, acasă. Mulţi dintre cercetători au ieşit din zona de confort şi au intrat – chiar pentru scurt timp – în nişte situaţii opace, codificate cultural (cartiere rezidenţiale, magazine şi restaurante etnice, sporturi neinteligibile) sau chiar au descoperit un alt lucru pentru care poate nu erau pregătiţi: banalitatea sau normalitatea unora dintre vieţile migranţilor din Bucureşti.

Care sunt direcțiile principale pe care ați mers în cercetare?

Este foarte important de subliniat că cercetarea aceasta nu şi-a propus să producă 8 monografii, câte una pentru fiecare dintre minorităţi. Aceasta va fi treaba etnologilor sau cronicarilor pe viitor. Miza noastră e să ştim mai multe despre viaţa în Bucureşti a câtorva membri ai fiecărei minorităţi şi să combatem reprezentările monocrome care circulă. De altfel, discuţiile cu interlocutorii arată familiaritatea lor cu stereotipurile naţionale: mulţi glumesc pe tema asta sau arată cum au luptat să devină altceva decât un stereotip în ochii românilor din jur. Noi vrem să ne stabilim nişte repere despre fiecare minoritate, să spunem poveşti particulare care adâncesc înţelegerea asupra întregului. Am insistat ca cercetarea să fie o radiografie transversală a minorităţii pentru ca intervievatorii să surprindă experienţe cât mai diverse şi să contureze profiluri de migranţi.

Am pus sub semnul întrebării chiar utilitatea termenului de comunitate. Într-adevăr, folosim un instrument numit, convenţional, fişă de comunitate, dar asta nu înseamnă că am plecat de la presupoziţia că aceste minorităţi sunt organizate ca nişte comunităţi. Există desigur instituţii comunitare, al căror rol în construcţia comunitară am încercat să-l surprindem. Am avut surpriza să descoperim că sportul este uneori o astfel de instituţie.

Am căutat să descoperim şi un eventual pattern de agregare spaţială a noilor veniţi, de tipul Chinatown sau Little Italy, cum există în metropolele americane sau măcar agregări rezidenţiale. Ne-am întrebat şi cât de noi sunt de fapt noile minorităţi – având în vedere că în Bucureşti s-au stabilit şi înainte de anii 90 persoane de alte naţionalităţi – şi ce este diferit la experienţa unui migrant care s-a stabilit în România în anii 80, 90 respectiv 2000.

De asemenea, am căutat să aflăm mai multe despre temporalitatea migraţiei: cât de stabilă este de fapt stabilirea unui migrant în Bucureşti şi care sunt modurile în care acesta îşi creează legături cu locul/localul şi schimburile pe care le are cu locul de origine (pachete, vizite). Şi eventual dacă se stabileşte vreo legătură între noii veniţi de o anumită naţionalitate şi minoritatea istorică omoloagă, atunci când ea există (cazul italienilor sau turcilor, de exemplu).

Demersul nostru s-ar putea sintetiza sub termenul de cartografiere: o cercetare exploratorie care să ofere nişte repere culturale (nu geografice) despre fenomenul migraţiei în Bucureşti; să identifice şi să deschidă nişte teme relevante de cercetare. Să contureze o schiţă – figurativ vorbind – a parcursului şi experienţei acestor minorităţi în Bucureşti.

Cum apreciezi atitudinea bucureștenilor față de minorități?

Cred că bucureştenii au fost expuşi la diversitate etnică mult mai puţin decât multe capitale europene, iar globalizarea încă nu a făcut din această capitală un punct fierbinte pe harta traseelor migratorii. Până să vorbim despre integrarea migranţilor de alte naţionalităţi, cred că şi migraţia internă ridică probleme de acceptare: încă avem categorii regionale folosite ca atribut peiorativ (moldovenii), iar migranţii din rural sunt de asemenea stigmatizaţi ca adjectiv peiorativ.

Statisticile indică multă omogenitate etnică şi religioasă. Cred că bucureştenii experimentează diversitatea mai mult în afara ţării, ca rezultat al propriei mobilităţi (muncă în străinătate, delegaţii, burse, concedii). Şi mai există forme de consum de produse culturale în care bucureştenii sunt bine socializaţi: consumul de gastronomie etnică, de festivaluri culturale ale diverselor ambasade şi institute.

Însă ideea că Bucureştiul îşi urmează drumul firesc către diversificare culturală pare greu de internalizat. Deocamdată e frecvent întâlnită atitudinea aceasta ambivalentă: reverenţă faţă de străinii “onorabili”, veniţi din Occident, care de multe ori apar în ipostaza de expaţi, respectiv rezerva sau chiar teama de migranţii “neconvenabili” (de culoare, veniţi din Asia sau Africa). Există desigur în Bucureşti rasism şi islamofobie şi nu ştiu dacă intensificarea afluxului de migranţi va acţiona ca antidot sau dimpotrivă.

Atitudinile sau comportamentele bucureştenilor faţă de străini nu arată mereu deschidere. Recenta criză a refugiaţilor a stârnit în România – care nu este nici ţară de destinaţie, nici de tranzit pentru aceştia – un val de comentarii publice de o violenţă care dovedeşte o mare lipsă de înţelegere şi de empatie pentru refugiaţii vulnerabili care bat la uşile fortăreţei Europa. Avem în Bucureşti numeroase cazuri de abuz asupra bonelor filipineze şi chiar forme de sclavie despre care au scris deja câţiva jurnalişti dar despre care interesul opiniei publice este minim.

Din aceste motive cred că cercetarea – deşi nu adresează în primul rând această problemă, a discriminării şi intoleranţei – îşi poate aduce contribuția la “dezvrăjirea” străinului de lângă noi. O miză importantă este ca rezultatele cercetării să-şi aducă contribuţia la normalizarea ideii că Bucureştiul aparţine tuturor celor care îl locuiesc şi să scoată din relativa invizibilitate pe câteva dintre minorităţile investigate.

Care sunt cele mai deschise minorități și care sunt cele mai izolate?

Aş dori să nuanţez întrebarea: cred că “deschise” şi “izolate” nu sunt neapărat termeni dintr-o dihotomie şi în general cred că nimeni nu se izolează voluntar atunci când au şi opţiunea să nu o facă. Minorităţile sexuale, de exemplu, pot părea şi ele izolate sau invizibile acolo unde legitimitatea lor de membri ai societăţii nu e acceptată de majoritate. Aşa cum un cuplu gay probabil va evita să-şi afişeze relaţia în public, la fel o familie de chinezi poate va ezita să meargă la un grătar în pădurea Băneasa. Ceea ce percepem drept izolare poate să fie un semn că respectiva minoritate a internalizat o stigmă şi membrii ei preferă să îşi organizeze nişte spaţii securizate în care pot interacţiona (şcoli, magazine, spaţii rezidenţiale, spaţii de timp liber, servicii medicale etc). În principiu membrii minorităţilor mai prestigioase în ochii românilor sunt mai confortabile cu prezenţa lor publică, pentru că primesc validare (simpatie, respect) din interacţiuni. Ceea ce percepem drept izolare poate să fie şi încercarea unor categorii de migranţi, de regulă cei din clasele privilegiate, de a-şi privatiza viaţa în Bucureşti pentru a compensa lipsa unor servicii la anumite standarde: ni se par izolaţi pentru că folosesc cabinete medicale private, au copiii la şcoli private, nu folosesc transportul în comun, frecventează evenimente mondene selecte, trăiesc în cartiere private şi atunci pur şi simplu nu avem ocazii să-i întâlnim.

“Izolarea” poate fi efectul factorilor structurali, al problemelor de acces:  reglementări legate de vize, permise de muncă, bariere de limbă etc. Şi mai poate avea legătură şi cu temporalitatea migraţiei: dacă accesul şi oportunităţile îţi permit să te stabileşti pe termen lung în România, vei fi mai tentat să devii “de-al locului”.

Proiectul “Noile minorități din municipiul București” are la bază cercetarea antropologică a opt grupuri de minorități: chinezi, turci, indieni, libanezi, moldoveni, francezi, italieni și britanici. La sfârșitul etapei de cercetare, vom publica un studiu care va arăta amploarea impactului cultural al grupurilor de minorități stabilite în București în ultimii 20 de ani.

Write a comment:

*

Your email address will not be published.


Parteneri media

Proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României