Elie Haddad este originar din Beirut, Liban, iar acum locuiește în București. L-a adus aici soția româncă, dar și după divorț, Bucureștiul a rămas casa lui. A învățat să vorbească românește de la subtitrări, iar cei mai mulți dintre prietenii lui sunt români. Elie lucrează ca art director, dar i-ar plăcea să facă doar muzică. Poate îl știți de la Vocea României.

Interviu realizat de Adelita Bădulescu în cadrul cercetării antropologice Noile minorități din municipiul București

Când a luat decizia de a se muta în București, lucra în Emirate. Acolo a cunoscut-o pe soția lui și au venit împreună în țara ei natală. În Emirate, e doar deșert, totul e fake, iar dacă stai mult acolo devii și tu artificial, spune Elie. Deja are aproape șapte ani de când locuiește în București. Prima impresie a fost foarte familiară. “Am ieșit din avion și urcam în mașină și mergeam prin oraș, am zis că arată foarte aproape de Liban”, își amintește Elie.

A doua impresie nu a mai fost așa bună. Birocrația din România s-a dovedit a fi un coșmar. Pe perioada căsniciei totul a fost ok, dar după divorț, Elie și-a angajat un consultant care să îl ajute cu șederea în România. Faptul că a fost plecat puțin peste trei luni din România cu un alt job a însemnat că la întoarcere a fost nevoit să o ia de la capăt cu actele. Birocrația nu e ceva de care libanezii nu au mai auzit. Și la ei sistemul e de inspirație franceză, dar în Liban serviciul national poștal se ocupă, contra-cost, de toate actele de care ai nevoie.elie2

Acum locuiește în Centrul Vechi și lucrează la o distanță de 10 minute de mers pe jos, 30 dacă îi e lene:

“Mă duc pe Calea Victoriei până la Lipscani, fac dreapta spre Lipscani, fac dreapta spre Universitate și apoi fac spre Iancului. Îmi plac foarte mult clădirile sunt foarte pitorești așa”, spune Elie.

Stă într-un bloc de muzicieni și se bucură că poate cânta la 2 noaptea și nu se supără nimeni. Aici l-a cunoscut pe unul dintre cei mai buni prieteni, Brad din Louisiana.

Nu cunoaște comunitatea libaneză din București, a interacționat numai cu un alt libanez care locuiește aici, iar la ambasadă nu ajunge niciodată. A cerut ajutorul ambasadei în legătură cu actele de ședere, iar cei de acolo i-au explicat că astea sunt legile, apoi nu a mai ajuns acolo.

Mâncarea românească e puțin cam grasă pentru gustul lui Elie, dar nu zice nu unei porții de mici. În oraș, alege specialitatea restaurantului în funcție de stare. Dintre restaurante îi plac Mezze, care e libanez, dar are doar livrare, Kalif, care nu e libanez, Beirut, O mie și una de nopți și Naser, care e sirian. Gătește și acasă mâncare libaneză, dar cu ingredientele de la Mega și Carrefour nu iese așa tradițional.

Elie păstrează legătura cu familia din Liban de care e foarte apropiat. Vorbesc zilnic pe skype sau prin mesaje și merge acasă o dată sau de două ori pe an. De Crăciun e mare sărbătoare în familie. Iar de acasă se întoarce cu valiza plină cu mâncare. “Mama mea crede că în afară de Liban nu există mâncare, crede că vin aici și mor de foame”, spune Elie.

Elie are o trupă cu care cântă aici în România prin cluburi sau la evenimente, iar acum înregistrează un album. “Daca aș ajunge la momentul în care aș putea să lucrez doar în muzică aș lucra doar în muzică”, spune el. Se gândește la o carieră internațională, poate l-ar ajuta cetățenia română. Pentru asta trebuie să locuiască cinci ani neîntrerupt în țară. Din cauza jobului de peste trei luni în afara țării, a luat-o de la capăt și îi mai trebuie acum trei ani de ședere în București.

Fotografii de Adi Bulboacă

Write a comment:

*

Your email address will not be published.


Parteneri media

Proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României