Tom Wilson locuiește de peste 10 ani în București, un oraș care îi dă șansa să se afirme. El s-a născut într-un orășel dintre Manchester și Leeds, a studiat politică, filosofie și economie la Oxford, dar a părăsit Anglia și s-a stabilit în București în 2002. A fost primit cu brațele deschise de români, ca toți expații din Europa de Vest, dar Tom nu se consideră expat, el spune despre el că este imigrant. În aceste vremuri ostile față de imigranți, e o lipsă de solidaritate să spui că ești expat, crede Tom.

Care sunt primele tale impresii din București?

Prima dată când am venit la București, nu am venit la București. Era 1999 și călătoream cu un prieten de la Istanbul la Paris cu trenul, pe jos, cu autostopul, cum puteam. Ni s-a spus din Istanbul că Bucureștiul e prea periculos și am decis să mergem spre Sinaia. Am petrecut cam 30 de minute în Gara de Nord, schimbând trenurile, și eram destul de speriați. Blocurile turn pe care le vedeam cum părăseam Bucureștiul păreau dintr-o distopie SF. Nu mai văzusem așa ceva niciodată. Blocurile turn din Anglia sunt de obicei foarte sărace și foarte periculoase, iar să văd un oraș întreg cu blocuri turn (așa părea să fie) era absolut terifiant.

Tu nu te consideri expat, ci imigrant, de ce?

E o rușine să te intitulezi “expat”. Acum, într-o perioadă în care imigranții sunt văzuți ca o amenințare la adresa stilului de viață european, imigranții din toate țările – de la cele bogate la cele sărace – ar trebui să se unească și să arate că imigrația are beneficii majore. Fără imigranți, economii bogate, precum Germania și Marea Britanie, s-ar prăbuși. Așa că să sugerezi că imiganții sunt un pericol și să vorbești de un “val” de imigranți care amenință să invadeze Europa e pur și simplu neadevărat. Pentru o persoană ca mine, care trăiește într-o țară străină, e o lipsă de conștiință de sine și o lipsă oribilă de solidaritate să te numești “expat”. În realitate, situația mea este foarte similară cu a unui imigrant din, să zicem, Siria: amândoi avem beneficii majore pe care le aducem în România.

Cum apreciezi atitudinea bucureștenilor față de minorități? Ai văzut vreo schimbare în ultimii ani?

Nu sunt sigur că a avut loc vreo schimbare în ce privește atitudinea față de minorități. Retorica anti-romă pare să fie la fel – adică intolerantă – și am impresia că retorica anti-maghiară e tot mai rea. Nu e surprinzător că oamenii gândesc așa. Copiii români sunt crescuți să creadă că trăiesc într-o țară de daco-romani, deși România este, și a fost mereu, o societate foarte diversă din punct de vedere cultural. Dacă adaugi asta la faptul că trăim în vremuri grele din punct de vedere economic, ai o rețetă pentru găsirea țapilor ispășitori. Oamenii vor să dea vina pe cineva pentru standardul de viață în scădere. Singurul lucru care s-a îmbunătățit este atitudinea față de homosexuali. Când am venit prima dată în România, a fi gay era ilegal. Și atitudinea oamenilor s-a schimbat. Tinerii par mai puțin deranjați de homosexualitate, ceea ce se explică probabil prin faptul că aceștia sunt expuși culturii pop occidentale care (din fericire) arată homosexualitatea ca fiind ceva normal. Speranța mea este ca homofobia să fie văzută din ce în ce mai mult ca ceva antic și “uncool” ca atitudine. Încet încet este văzută ca provincială, iar tinerii nu vor să pară provinciali! Ce e îngrijorător este că România are o imagine despre sine ca fiind o societate ultra-tolerantă. Românii cred că sunt prea iertători – există un mit popular despre “țăranii ospitalieri care gâzduiesc pe toată lumea” – iar oamenii cred că asta e ceva ce reprezintă România. Merge mână în mână cu ideea României că este o victimă eternă în ce privește politica externă (“Am fost prinși între două mari puteri! Am apărat creștinismul! Am fost mereu invadați și niciodată invadatori!”) Acesta cred că e cel mai periculos mit. Să poziționezi o țară ca eterna victimă deschide calea pentru numeroase abuzuri. Israelul este un exemplu foarte bun în acest caz – este o națiune care crede că statutul ei ca victimă o oprește să se vadă ca agresor.tom_bun2

Ce poți să ne zici de comunitatea britanicilor din București?

N-am nicio idee. Cred că sunt mulți britanici aici (de fapt, știu sigur că sunt mulți britanici aici) dar nu știu mai nimic despre ei.

Poți spune că viața ta e mai bună aici decât ar fi în Londra?

Da. Eu sunt norocos că am o libertate aici pe care n-aș avea-o în Londra. Chiria e foarte mare acolo, iar piața este supra-saturată, asta dacă nu ești consacrat, e foarte greu pentru freelancerii din “industriile creative”. Oamenii din Londra lucrează pe gratis în film / modă / jurnalism pentru că e un anumit glamour asociat cu aceste domenii, iar oamenii vor să iasă din monotonia celor mai bine plătite joburi. România mi-a dat șanse enorme: am avut timpul și oportunitățile să filmez un lungmetraj auto-finanțat în timp ce îmi câștigam existența în mai multe feluri. Nu văd acest lucru posibil în Londra.

Care au fost cele mai mari provocări culturale pentru tine?

Să învăț limba a fost cel mai greu. Dar în afară de asta, au fost puține provocări. Dacă e să întrebi pe cineva din Orientul Mijlociu sau Africa, să zicem, sunt sigur că o să spună că e mult mai grea adaptarea, mai ales din cauza percepției oamenilor, diferențelor culturale etc. Dar românii primesc europenii din Vest cu brațele deschise. Aș minți dacă aș spune că a fost o luptă pentru mine, pentru că a fost foarte ușor. Asta e evident un lucru bun, dar cred că e, de asemenea, un simptom al complexului de inferioritate al României față de Vest.

Ești înregistrat ca locuitor al Bucureștiului? Cum e relația ta cu autoritățile?

Sunt turist. Pot sta cât vreau, așa cum și tu poți sta cât vrei în Londra, fără să te înregistrezi nicăieri. Înainte de intrarea în UE, trebuia să trec granița pentru o nouă ștampilă în pașaport odată la fiecare trei luni, dar, din fericire, s-a terminat cu asta. Am avut odată un permis de ședere, dar e așa greu să obții unul, așa că am renunțat. Trebuia să dovedesc că nu am HIV și alte lucruri, ceea ce mi se părea o nebunie.

Ce părere ai de politicile publice din domeniul minorităților?

Nu sunt un expert, dar din ce văd, sunt unele lucruri bune și unele rele. E de bine, de exemplu, că tinerii romi au locuri alocate în licee și universități, pentru că e singura metodă pentru a avea absolvenți romi. E de bine și că există legi anti-discriminare. Dar toate astea riscă să devine simbolice când discursul public este atât de discriminatoriu. În România e ok să spui chestii ca “ești handicapat” sau “nu faci țigănie”. Limbajul creează realitatea – felul în care oamenii vorbesc afectează felul în care văd lumea – și cred că trebuie să facem eforturi să schimbăm felul în care oamenii folosesc cuvintele în România. Corectitudinea politică este un concept foarte greșit înțeles, iată despre ce e cu adevărat: să-i faci pe oameni să se gândească la felul în care folosesc cuvintele. Realitatea dură este că majoritatea românilor discriminează. Nu pretind că lucrurile stau mai bine în UK – în multe cazuri, atitudinile sunt și mai rele. În UK, media creează prejudecățile. În România, e și sistemul de educație care face asta, iar acest lucru e și mai periculos. Acesta este aspectul – în ce privește politicile publice – care trebuie schimbat: ce predăm la școlile românești.

interviu de Roxana Bucată

fotografii de Adi Bulboacă


Parteneri media

Proiect finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României